28 feb. 2013

Fratele mai mic: în franceză capul e la tête


            De ceva vreme îi cânt sau îi vorbesc lui Petru în franceză. N-am fost așa de consecventă pe cât mi-aș fi dorit, pentru că trec greu de la româna care-mi e, normal, atât de familiară, la franceza pe care n-o mai împart cu nimeni din jurul meu.
 

            S-a întâmplat însă ca și lui Petru să-i placă Picoti-urile, niște reviste tare simpatice pe care le-am descoperit și folosit mult pe vremea Unei. Dintre toate cărțile noastre, cred că acestea sunt, ca impact vizual, singurele cu adevărat bebelușești – imagini simple și clare, puține culori pe pagină. Textul e scurt și muzical, un soi pe proză rimată și ritmată, numai bună pentru urechi de începători într-ale francezei.
 

            Citim zilnic revistele astea, Petru are deja câteva cărticele preferate pe care le tot aduce la răsfoit. N-are niciodată răbdare să citim toată revista – sunt anumite secvențe care-l atrag și numai pe acelea le reluăm, de oricâte ori e nevoie. Participă și el la povestitul imaginilor – cu gesturi, cu câte-un ”da” sau un ”nu” apăsat ca răspuns la întrebările mele, cel mai adesea formulate în limba română.
 


            Ieri însă s-a întâmplat că Petru mi-a arătat où est la tête (unde e capul). Întrebam mai mult în joacă, așa cum fac de obicei, fără să aștept răspuns, iar el mi-a arătat unde-i e capul. Am și eu tête? Am, mi-a arătat! Are și păpușa tête? Are, uite! Dar iepurele? Dar Una? Da, de două ori da. Deci înțelege! Iar acum a vrut să-mi și arate că știe.

            Așa  încât îmi propun, de acum, să lungim reprizele astea de citit în franceză, o să strecurăm franceza și în jocurile noastre. Una mi-a dat o idee grozavă: Petru ține mult la un iepure alb de pluș – o să-l facem pe iepurele acela să vorbească numai în franceză, pentru că de la cineva drag ții minte mai multe lucruri noi. Iar eu ascult întotdeauna de Una! J

22 feb. 2013

Despre continente (mai puțin), despre hărți (mai mult)


           Dacă mai întâi am sondat nițel adâncurile Pământului, acum am explorat suprafața. Scopul meu nu este ca Una să memoreze neapărat numele continentelor și al oceanelor – a mai folosit aceste nume în situații diverse, dar nu cred că le-a mai auzit înșirate vreodată împreună până acum. Mi-am dorit mai mult ca ea să aibă o reprezentare vizuală a ceea ce însemnă întinderile de uscat și de apă și mi-am dorit ca ea să știe unde poate găsi informații din domeniul acesta. De aceea ne-am concentrat pe felul cum se folosesc două resurse importante – harta și globul pământesc.

            Tot folosindu-le, am repetat inevitabil numele continentelor și-ale oceanelor, într-o primă privire de ansamblu asupra lor.

 
Cărțile și jocurile

            Am folosit o enciclopedie Disney intitulată ”Planeta Pământ”, unde-am citit despre Pangeea și despre felul în care continentele s-au deplasat pe toată suprafața planetei.
 
 

Am citit numele continentelor de pe hartă, apoi le-am numit numai pe cele din emisfera nordică sau sudică. Ne-am așezat, imaginar, în Europa, și ne-am închipuit cât de departe putem călători numai pe uscat, ce continente am putea vizita traversând oceanele etc.


            De aici încolo a fost mai puțină nevoie de implicarea mea. Copiii și-au folosit jucărioarele - mașinuțe, vapoare, avioane etc. - pe suprafața globului pământesc și le-au alternat în funcție de locul prin care treceau. Am mers cu ei de-a lungul ecuatorului, apoi de la Polul Nord spre Polul Sud etc. S-a implicat și Petru atât de entuziast, încât globul meu pământesc, vechi de aproape 20 de ani, și-a dat obștescul sfârșit.

            Tot dintr-o enciclopedie Disney, ”Atlas”, am citit despre diferențele dintre globul pământesc și hartă. Am făcut un exercițiu simplu propus de autorii enciclopediei: am decojit o portocală și-am așezat fâșiile de coajă una lângă alta pe o coală de hârtie, pentru ca Una să remarce distorsiunile pe care le presupune transpunerea în plan a unei suprafețe sferice (Una m-ar corecta acum – Pământul nu e sferic, e turtit la poli și bombat la ecuator J).
 

 

            Una a fost nițel necăjită că de data asta n-am mai luat ”notițe”, așa că, după ce Petru a adormit, i-am propus să deseneze ea harta unei încăperi din casă. A muncit nițel, i-ar fi fost mai ușor dacă ar fi fost suspendată cu adevărat pe tavan, spune ea. Dar a remarcat că harta e o imagine micșorată și simplificată, convențională, a realității.

Plimbarea

            E greu pentru un copil să gândească la scară cosmică sau planetară. Cât de mare e de fapt Jupiter? Ce înseamnă de 1000 000 de ori mai mic decât Soarele?  Cât de departe e foarte, foarte, foooooarte departe?

            Pentru ca Una să-și facă totuși o idee despre ce înseamnă reducerea la scară, am făcut drumurile obișnuite de joi – spre Palatul Copiilor și înapoi acasă – cu harta orașului nostru în mână.

Una a văzut că doi centimetri de pe hartă înseamnă toată lungimea străzii noastre, spre exemplu. Eu m-am confruntat, din nou, cu șocanta mea capacitate de mă rătăci, când am harta în mână, chiar și pe străzile pe care merg de obicei cu ochii închiși. Mă orientez mai ușor după soare, după miros, după orice, numai harta mă aruncă într-un ocean de disperare! J

Așadar, mai multe hărți pentru mine, mai multe plimbări pentru Una!

21 feb. 2013

Structura internă a Pământului


Planurile Unei

            știe totul despre toate țările din lume, doar va fi într-o bună zi împărăteasă.

știe totul despre toate animalele din lume, fiindcă-s interesante.

Să afle cum funcționează corpul omenesc pe dinăuntru: m-am obișnuit ca, la micul-dejun, s-o aud povestind cât de grozav ar fi să putem vedea cum suntem făcuți pe dinăuntru, dar sigur că pentru asta ar trebui să despicăm un om, se cheamă disecție, Una (sau autopsie?!), ce păcat, spune ea, că nu cunoaștem un om mort care să ne lase să-l despicăm, am putea învăța așa de multe!

M-am obișnuit să ascult lucrurile astea cu o ureche neutră, deși nu mă pot abține să nu mă gândesc unde-aș putea găsi pe cineva care a făcut disecții în facultate și-ar fi dispus să-i arate Unei cum arată o broască pe dinăuntru!

Dar le luăm pe rând. Despre toate țările lumii pot să-i spun și eu câte ceva.

 
Planeta Pământ

Ne-am întors la niște notițe” mai vechi de-ale ei, despre planeta Pământ. A fost încântată să le revadă, am recitit de prin enciclopedii câteva pagini interesante.
 
 

Am insistat apoi pe structura internă a planetei, că tot o interesează acum ”dedesubturile”: nucleu intern, nucleul extern, mantaua, scoarța. Le-am modelat dintr-un rest de plastilină găsit repede prin casă, după o idee pe care o avem de la Laura. Și-i o ideea nemaipomenită, dacă e să mă gândesc la cum a decurs totul la noi: Una a frământat plastilina, eu îi citeam câte ceva despre fiecare strat al Terrei, iar momentul în care am tăiat în două mingea noastră colorată… neprețuit!

Am văzut încă o dată, în secțiune fiecare strat, le-am numit pornind dinspre interior spre exterior și invers.

 
Nu se săturase, a vrut ”să mai învețe ceva”, așa că i-am propus un colaj pe aceeași temă. A decupat cercuri concentrice de culori diferite (câte un cerc pentru fiecare strat al Terrei), le-a pliat în două și le-a lipit pe o coală albastră care închipuie atmosfera. Le-a lipit în așa fel încât doar jumătate să fie prinsă de pagină, cealaltă jumătate poate fi ”răsfoită” precum paginile unei broșuri. Pregătisem etichete pe care să le așeze pe planșa aceasta, dar ea a preferat să scrie singură denumirile, așa cum s-a priceput.

A șnuruit o imagine pe care am mai folosit-o (printat&laminat&perforat), cu Pământul văzut din spațiu, timp în care am stabilit că mâine o să ne apropiem mai mult de toate țările din lume și-o să vorbim despre hărți, continente și oceane.

20 feb. 2013

Dăruiește-mi aripi!


            Cum le vorbim copiilor despre moarte? N-am nicio carte pe tema asta. Am doar copilul (de doar 5 ani și jumătate) și moartea – prima pierdere de care Una e conștientă. Am lăsat-o să mă întrebe orice a dorit să știe, am ținut-o în brațe și i-am spus că poate să plângă, dacă așa simte. I-am povestit ce simt eu, în cuvinte puține și simple.

            N-am prelungit la infinit subiectul, dar am răspuns de fiecare dată când a avut ceva de întrebat. Iar azi, pentru că n-am avut o fabulă pregătită când mi-a cerut ceva de citit, și-a ales o cărticică frumoasă și senină, de care a fost îndrăgostită acum câțiva ani: Dăruiește-mi aripi (de Heinz Janisch, apărută în 2008 la editura Nemira). Au scris frumos despre cartea aceasta Camelia și Aurelia.

            Dăruiește-mi aripi” n-a fost gândită ca o carte terapeutică. Dar, vorbind noi despre îngeri și despre aripile lor care ne fac pe noi să zburăm, am ajuns să îmblânzim demoni și să simțim înseninate.

            Așadar, aceasta e prima carte adevărată pe care Una a citit-o singurică din scoarță-n scoarță, azi, 19 februarie 2013. Pentru că așa a vrut ea.