27 iul. 2013

Unde suntem?


            În cea mai bună dintre lumile posibile. Se întâmplă că trăim acum zile atât de pline și de simple, încât nu pot, uneori nu pot să nu mă opresc din orice ca să-mi spun în sinea mea lasă, Doamne, să mai fie așa încă un pic”.

            Copiii râd. Copiii se joacă. Se ceartă. Am aproape și râsul, și joaca, și cearta lor. Sunt recunoscătoare pentru tot. Pentru diminețile noastre aiurite, gălăgioase, grăbite, Peeeetruuuu, n-o mai lovi, când plecăm odată, mami, veau afalăăăă, diminețile când încerc că fac repede puținul pe care mai apuc să-l fac prin casă… Pentru că după aceea fugim în lume, în lumea din apropiere, oriunde scăpăm un pic de asfalt.

 
            Plimbări pe dealuri. Bătaia cu apă. Clătite cu dulceață de cireșe, aduse de acasă și înfulecate din mers. Cuiburi din fân în care se întâmplă minuni nevăzute. Spre exemplu, minunea că Una se simte acum puternică, sigură pe ea, curajoasă. Atât de curajoasă, încât a cerut ea singură să plece în vacanță la bunicii de departe, acolo unde n-a mai stat niciodată fără noi. A promis că-mi scrie.


            Aseară am întârziat mult afară și-am mâncat o înghețată cu prietenii ei, pe treptele din fața magazinului. Așa e noaptea? m-a întrebat. Abia atunci am înțeles că, somnoroasă fiind și devreme în pat, ea nu s-a mai plimbat niciodată pe străzi atât de târziu. Încă o bucurie.

 
            Unde suntem? Aici. Sunt multe bucuriile și prea puține cuvintele. Să fiți, la rândul vostru, bucuroși!

18 iul. 2013

În lumea lui Guguță


Acasă la Guguță: Muzeul Satului Bucovinean 

 
            Pentru că ne place așa de mult să citim despre Isprăvile lui Guguță”, am vrut ca felul în care încheiem cartea asta să fie un eveniment. Ultimele capitole le-am citit pe iarba din curtea Muzeului Satului Bucovinean – e locul care, într-un fel, se apropie cel mai tare de atmosfera cărții.
 
 
            Ne-am plimbat mult, am intrat în case, ne-am închipuit (cu greu!) o zi trăită într-o astfel de lume, printre lucruri simple și frumoase. Cât timp aș fi avut eu să citesc? I-ar plăcea lui Petru să umble desculț prin bătătură? Ce s-ar face Una fără înghețată în miez de vară?! Ce bucurie însă că n-ar mai trebui să poarte niciodată pantaloni!
 
            La muzeu era coaptă zmeura. Prea mici ca să participe la atelierele micilor meșteșugari, ai mei au privit doar cum se lucrează lemnul, cum fetele cos păpuși sau pictează. Am stat pe prispa caselor, ici și colo, și-am povestit de-ale noastre și-am ascultat cum o mama din Bucovina își leagănă pruncul nou-născut, cântându-i dulce.
 
 
            A fost grozav s-o ascult pe Una gândind cu voce tare:

Oare care casă i s-ar potrivi lui Guguță? Am putea fi vecinii lui?


Uite o moară ca a lui Ciuboțel! Dar stai, e și în satul lui Guguță o moară, nu pune el o căciulă de grăunțe și umple coșul morii?



Vezi cum stau copiii ăștia singuri în sat? E ca atunci când s-a făcut Guguță împărat și-i spuneai toți Măria-Sa!
 
 

Și uite, lumea cântă și dansează, e ca petrecerea dată în cinstea lui Lili!
 
 

Știi ce, nu l-am întâlnit nici pe Guguță, nici pe ai lui, dar asta fiindcă e zi și umblă lumea pe aici. Dar pun pariu că noaptea, când se face liniște, ies toți și-i putem vedea! Să venim și la noapte!

Ne-am așezat pe iarbă și-am citit ultimele pagini cu încântare, cu bucuria că iată, am găsit o cărare îngustă care duce drept în miezul lumii lui Guguță.

Am tăcut cât să lăsăm ecourile cărții să se multiplice în jur.


O scrisoare pentru Guguță

Ne-am plimbat din nou de la o casă la alta, încercând să ne dumirim unde ar putea locui Guguță. Pentru că Una i-a scris și-ar fi vrut să-i ducă ea însăși scrisoarea.
 
 


Uimirea cea mai mare a Unei e cât de independent și de sigur pe el e Guguță – el rămâne mai mereu singur acasă sau străbate satul de la un capăt la altul fără să-l însoțească vreun adult din familie. Sunt lucruri pe care Una nu le-a încercat niciodată și care, spune ea, o sperie. (Bine, mă sperie și pe mine, dar asta e altă poveste!)

Până la urmă, Una a lăsat scrisoarea la moară, s-o ducă piticul la casa adevărată a lui Guguță. Tocmai când mă întrebam cum sa fac să-i explic, fără s-o dezamăgesc, că nici scrisoarea asta nu va pleca cu adevărat la destinatarul ei!


Oare cum arată Guguță?

Am căutat împreună chipul lui Guguță. Parcă l-am ghicit ascuns după o poartă dar Una spune că nu purta căciula aceea înaltă din carte.


Am întins atunci pe iarbă câteva imagini pe care le pregătisem dinainte. Dintre toate, Una a ales două: Guguță al ei seamănă cu băiețelul pictat de Luchian. Iar Guguța e, fără îndoială, Fata pădurarului de Tonitza. Și e acesta începutul unor povești noi, care neapărat se cer continuate...
 
 
 

17 iul. 2013

Isprăvile lui Guguță


           Pe Guguță l-am descoperit citind o însemnare a Cameliei, gazdă în Micul atelier de creație. Ni l-am dorit și l-am primit, prin bunăvoința unui prieten de departe, tocmai din țara lui.


Să citesc volumul acesta a reprezentat, pentru mine, un fel nou de sărbătoare. Am sărbătorit copilul care-am fost și care, cu siguranță, l-a mai întâlnit pe Guguță. Sunt atâtea pagini care-mi sună cunoscut în cartea asta, atâtea întâmplări pe care le tot rumeg fără să știu când și unde le-am mai întâlnit! O sărbătoare a fost și să văd cum, încet-încet, între Una și Guguță se țes complicități, se plimbă întrebări și se nasc dialoguri.



Una iubește cartea asta. Cred că și avea nevoie de ea, la fel cum și mie îmi trebuie adesea o carte nouă, pasionantă, răvășitoare, o carte care să absoarbă orice fir de gând limpede. Și ce nu-i de iubit? E o ediție atât de frumoasă! Formatul mare, hârtia lucioasă, ilustrațiile extraordinare ale lui Boris Diodorov, întinse pe câte-o pagină întreagă totul respiră grijă pentru cititor și pentru lumea care se ivește între coperte, poveste după poveste.

 

Dacă mă gândesc bine, aceasta e prima întâlnire a Unei cu proza scurtă. Fiecare text din carte se întinde pe aproximativ trei pagini și spune o întâmplare rotundă ca sens. Aceasta e singura nemulțumire a Unei că fiecare poveste se termină prea repede. Nici n-apucă bine să guste din farmecul unei istorioare că iată, e gata și pofta ei rămâne pe jumătate nepotolită. Apoi curg întrebări, și de ce asta, și cum cealaltă…
 


Serile noastre sună vesel alături de Guguță. El e un copil isteț, serios și cu haz, harnic și sensibil, descurcăreț și politicos. Iar lumea lui ehei, lumea lui m-a făcut să oftez: mi-a amintit că e nevoie de un sat pentru a crește un copil. Iar Guguță are în jurul lui un sat întreg pentru care el e o ființă deplină, demnă de a fi luată în serios. Nimănui nu-i trece prin minte că e prea mic, că n-are voie să facă ceva, că trebuie trimis la treburile lui copilărești, în vreme ce adulții, ei, mari și puternici, se ocupă de lucrurile cu adevărat importante.

Ca să poată crește mare, Pippi Șosețica trebuie să întoarcă lumea pe dos. Guguță însă crește senin, în armonie cu lumea din jur, ocrotit de mersul firesc al lucrurilor. Pentru că, în fond, nimic neobișnuit nu se întâmplă copilul e dornic să învețe și atunci tata îi face o bancă, precum cele de la școală, e trimis la nana Ilinca să aducă niște șofran pentru cozonaci și pe drum uită ce avea de adus, arde de nerăbdare să cosească și el, la fel ca tata, merge cu uratul, are un caiet în care le desenează pe toate fetițele de pe ulița lui, chiar și pe Lili, abia născută, se cațără în nuci ca nimeni altul. O învață pe mama să meargă pe bicicletă, își face scrânciob din cumpăna fântânii și câte altele

Nu e nimic neobișnuit, dar totul e extraordinar. Pentru mine e extraordinar pentru că nu știu să mai existe, cu adevărat, o astfel de lume înțeleaptă și limpede în care un copil să poată crește netulburat, asemenea unei flori.