29 apr. 2015

Țara celor o mie și una de mendre



Am redescoperit, de curând, voluptatea mersului la bibliotecă (secția de împrumut pentru copii,  e adevărat). E drept, mă emoționează mai mult încântarea cu care Miruna se foiește printre rafturile cu cărți, aerul ei serios de copil mare când intră înaintea mea și salută atââât de politicos, încât ai zice c-a descins dintr-un pension, nu altceva! Eu, în spatele ei, port sacoșa cu cărți, i le întind în momentul în care mă privește cu reproș (mda, nu execut niciodată suficient de repede ordinele ei mute), încerc să nu mă fac deloc auzită. Sigur, râd în sinea mea, zâmbește cu subînțeles și bibliotecara, că tare-i simpatică duduia Miruna când se ia în serios.
            Săptămâna trecută, copila a ținut morțiș să luăm acasă o carte care să fi fost foarte iubită – adică una pe care, în anii trecuți, doamnele bibliotecare să fi ștampilat multe, multe termene de predare. Până la urmă a ales ”Țara celor o mie și una de mendre”, a lui André Maurois (și n-o să neg, am avut și eu un rol micuț în povestea asta, de vreme ce datorită mie a aterizat cartea chiar deasupra teancului pe care-l răsfoia duduia). Cât de iubită a fost carte asta se vede și după paginile rupte ici și acolo, după hârtia îngălbenită, după coperta din carton cenușiu pe care mai e lipită doar o bucățică din cea ilustrată, originală. Ce-i limpede însă e că volumul acesta bătrân și frumos pleacă de la noi și mai iubit – mi-a picat și mie cu tronc, nu numai Mirunei.



            Povestea e așa: Micaela e o fetiță cum nu se poate mai obișnuită – nici cea mai bună școlăriță, nici cea mai leneșă, nici cea mai cuminte, dar nici de tot răsfățată. Iar când, la sfârșitul unei zile ca oricare alta, își dorește ca undeva să existe o țară în care un copil să-și poată face nestingherit o mie și una de mendre, se întâmplă ceva nemaipomenit:
            ”Rămase multă vreme cu ochii deschiși, poate zece minute, pe urmă i se păru că raza de lumină, care se strecura pe sub ușă, din camera părinților, creștea și se prefăcea-ntr-un soare. În același timp, cearșaful alb de pe pat se-acoperea cu nisip, iar Micaela se pomeni singură, în picioare, în mijlocul unei întinderi imense de pământ sterp.
”Ia te uită”, își spuse, un deșert!”
Drumul până în Parcul Fermecat îl face călare pe-o cămilă, iar la intrare e întâmpinată de Rușinașaiurit, corbul de serviciu. Da, Rușinașaiurit, ca pe corbul lui La Fontaine care-și dă seama c-a fost păcălit de vulpoi și se simte honteux et confus”, ”Honteuzéconfu”, cum s-ar zice. (Explicațiile apar în carte, într-o notă de subsol, le reiau… de drag, de bucurie!) Micaela e, așadar, la un pas de a pătrunde în Țara celor o mie și una de mendre. Dar de intrat, intră numai după ce trece examenul de zână, primește un certificat a-do-ra-bil semnat, în numele reginei, de Rușinașaiurit, și urcă la etajul al treilea din trunchiul unui stejar uriaș ca să ajungă la Croitoria cerească, unde domnișoara Celesta se va ocupa de rochia ei de zână:
” De jur-împrejurul platformei, vedeai numai frunze; deasupra, numai cer.
-          Unde sunt stofele? întrebă Micaela mirată.



- Aici, răspunse domnișoara Celesta, arătându-i cerul… rochiile de zâne pot să fie făcute din cinci țesături diferite: cer complet albastru, cer albastru cu nor alb, apus de soare (care există în toate nuanțele), răsărit de soare și cer înstelat.”
Abia după ce-și primește aripile și bagheta magică (un bețișor de lemn înmuiat în Aqua imaginativa), zâna Micaela ia lecții de zbor de la Cedorduios, porumbelul de serviciu, pe terenul de antrenament al Aviației feerice. În cele din urmă, proaspăta zână pătrunde pe tărâmul unde totul e posibil, unde capriciul devine lege. Alături de Olivier, de Gerald, de Eliana și de Odeta ajunge să descopere ce se întâmplă când respecți întocmai regula trăsnită a lui fac-numai-ce-vreau-eu…
La sfârșit, închidem cartea cu lecția învățată, ca niște copii cuminți ce suntem – acolo unde domnește moftul, se instalează ”nebunia”, dezordinea. Nici o bucurie adevărată nu-i posibilă în condițiile astea. 

Despre ilustrațiile lui Done Stan nu mai spun eu nimic, le puteți admira pe toate aici: lumi minunate în care plonjezi fermecat, în care te cațări curios, în care te strecori uimit…

20 apr. 2015

Cutia cu primăvară



             Abia de câteva zile au explodat și în orașul nostru magnoliile și narcisele galbene. Lalelele s-au desfăcut numai în câteva grădini extrem de însorite și copacii înfloriți încă ne mai surprind atunci când ne ies în cale dintre blocuri și betoane. S-au umplut grădinile de ciripit dar și ieri, și azi a plouat – ploi scurte, de primăvară. Ieri au trecut peste noi și două valuri de ninsoare: cinci minute au căzut boabe de zăpadă mici cât bobul de orez. Fac un raport meteo complet ca să vedeți contextul mai larg în care ne jucăm folosind ”cutia cu primăvară”.
            Am încercat, mai întâi, să ne folosim de o carte din colecția Hoinari prin anotimpuri”, cea despre primăvară.

Sursa imaginii: http://www.edituracasa.ro/hoinari-prin-anotimpuri-primavara
Colecția e prezentată extrem de convingător aici sau aici – îmi pusesem și eu mari speranțe în volumul acesta, dar Petru l-a ignorat cu totul.
Ideea care-mi plăcuse cel mai mult la ”Hoinari…” – anotimpurile în trecerea lor gradată de la unul la celălalt, nuanțele care lipsesc de obicei din alte proiecte similare, ideea aceasta am încercat s-o păstrăm când am improvizat ”cutia cu primăvară”. Lucrurile funcționează cam așa: ne plimbăm, alergăm, culegem bețe, pietre, fluturi și alte dihănii (vii sau nu) după care, ajunși acasă, încercăm să punem în scenă ceea ce am văzut afară. Derulăm cu încetinitorul filmul zilei și construim în ”cutia cu primăvară” schimbările pe care le-am observat hoinărind pe afară. Materialele sunt cele mai ieftine, mai la îndemână, iar posibilitățile de a improviza scenarii noi sunt practic nelimitate.


Acum câteva săptămâni, abia se observau câțiva muguri pe crenguțele uscate iar pământul era încă acoperit cu frunze uscate prin pădurile pe unde ne plimbăm.
Au început, încetul cu încetul, să apară primele flori de primăvară.


Oamenii își ară ogoarele și-și curăță grădinile de uscături…


Apoi soarele scoate la iveală o mulțime de insecte amețite de lumină și de căldură




Petru s-a distrat prinzând peste tot cleștișorii decorativi din lemn pe care sunt lipite insecte mărunte și fiecare moment dintr-ăsta e bun pentru rostologolit dintr-o parte în alta întrebări: de ce primăvara apar insecte și iarna nu, unde-or fi stat albinele astea până acum, de ce se înghesuie toate în grădină dar pe stradă nu-s etc. Mă interesează mai mult ca el să pună întrebări și să formuleze ipoteze (oricât de comice sau de aiuritoare ar fi ele) decât să-i servesc, gata rumegate, lecții despre primăvară. Iar de aici, povestea poate continua, de acum, în fel și chip...